Lev Tolstoi

In continuare as dori in cateva randuri sa prezint anumite persoane ale istoriei pe care eu le consider ca facand parte dintre maestrii spirituali, care au lucrat la viata mea transformandu-ma ca mod de gandire si intelegere a vietii. Prima carte pe care am citit-o de Lev Tolstoi a fost ,,Invierea” care m-a facut sa-l iubesc pe Lev Tolstoi pt modul in care aceste intelege percepte precum ,,pocainta”. De la Lev Tolstoi am inteles lupta puternica dintre divin si uman in crestin, nazuinta si neputinta. Poate un personaj controversat in perioada din care faea parte – a fost excounicat de Biserica Ortdoxa Rusa pt ideile lui si pt atacarea bisericii ca institutie – astazi el este socotit de multi, alaturi de Dostoieski, unul dintre glasurile profetice intr-o societate care se hraneste cu teoretizarea crestinsmului fara insa sa aiba in sine gustul practicii crestine.

In continuare gasiti atasat o prezentare a vietii, lucrarii lui Tolstoi, precum si alte lucruri despre acesta. Totodata puteti descarca si romanul ,,Invierea” despre care cred ca putem invata mai mult despre pocainta decat din toate cartile de teologie.

lev-tolstoi3

lev-tolstoi-invierea3

Scurte Biografii 1 – Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituţional.

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atît operele de tinereţe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, „În genul… tinerilor”, şi cu teza de doctorat, „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”, publicată în 1936), cât şi operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

 Viaţa

La 29 iulie 1912 se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea Militară.

 

 Studiile

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala “Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: “decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră “până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

Începutul activităţii literare

Antisthius este pseudonimul, – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère – sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariţii editoriale:

• în 1934 – “În genul … tinerilor“, volum parodic, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996;
• în 1935 – “Essai sur la conception catholique du Judaisme“, editura Cultura româneascã din Bucureşti,
• în 1937 – “Illusion et réalités juives“, Librairie Lipschutz din Paris.

Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 şi reeditat în 1993 şi 1996. Volumul conţine pastişe şi parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica, dar şi după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati ^[1], repudiate mai târziu de autor.

Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul “Antisthius”, în “Revista burgheză”, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion şi Vremea, precum şi pe Eugen Ionescu.

Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-şi asume ca experienţă spirituală religia iudaică a părinţilor săi, sunt realizate în colaborare şi sub influenţa prietenului său, Emanuel Neuman.

Cartea “Illusion et réalités juives” (Iluzii şi realităţi evreieşti) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la “Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.

Incarcerarea

Arestarea

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

 Botezul

Acest eveniment înlătură “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

 Jurnalul fericirii

Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ‘70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

 Nicolae Steinhardt si rasismul

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce priveşte aderenţa autorului la ideile legionare ale intelectualităţii perioadelor interbelică şi a deportărilor in Transnistria: “Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun’? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.“

Eliberarea

Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Dărvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

 

 Reluarea activităţii literare

După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

 

 Perioada de mănăstire

După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar, în paralel, îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

 

 Moartea

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.

La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.

Convertiri 1 – de la protestant la ortodox

Parintele Serafim Rose – este considerat ca fiind primul american care preia si continua traditia sfintilor parinti.

Seraphim Rose

S-a nascut intr-o familie tipic americana de protestanti, in orasul San Diego, California. Numele de Eugene, dat la nastere, inseamna “nobil” sau nascut intr-o familie buna. Parintii sai, ambii de origine norvegiana, reprezentau a doua generatie de emigranti in Statele Unite. John Christian Holbeck, bunicul lui Eugene din partea mamei, ajunge in Satele Unite cu famila sa la varsta de treisprezece ani. Hilma Helickson, bunica lui Eugene din partea mamei, desi nascuta in Norvegia era de origine suedeza, ajunge in Statele Unite la varsta de trei ani.

Familiile Holbeck si Helickson se stabilesc in micul oras Two Harbors din Minnesota, unde John si Hilma au copilarit si s-au intalnit, in final casatorindu-se in 1896. Impreuna au avut cinci copii, al treilea fiind Esther, nascuta in 1901, mama lui Eugene.

Louis Deseret (Rose), bunicul lui Eugene din partea tatalui de origine franceza si olandeza, a emigrat in prima instanta in Canada ca mai tarziu sa se stabileasca in Statele Unite, in orasul Two Harbors, Minnesota. Desi de origine Romano Catolic, el si-a exprimat intodeauna convingerile ateiste cu mai multa simpatie pentru socialism. Acest lucru insa, nu il impiedica sa se casatoreasca cu o devotata practicanta Romano Catolica, May Vandenboom de origine olandeza, stabilita in Marquette, Michigan.

Louise si May au avut patru fii, dintre care al doilea, Frank tatal lui Eugene, s-a nascut in 1890. Frank devine mai tarziu servitor in altar dupa dorintele mamei sale, care se stinge din viata la frageda varsta de patruzeci si opt de ani, cand Frank avea numai patrusprezece ani. Frank mai slujeste in altar pentru inca patru ani dupa care se inroleaza in armata, luptand pe front in timpul Primului Razboi Mondial. Venit acasa de pe front, o intalneste pe Esther Holbeck, care era mai tanara cu unsprezece ani decat Frank si care abia terminase liceul. In 1921 Frank si Esther se casatoresc si raman pentru o perioda in Two Harbors.

In 1922 se naste primul lor copil, Eileen, iar doi ani mai tarziu in 1924 toata famila se muta in San Diego, California pentru a scapa de iernile friguroase din Minnesota. In San Diego se mai nasc inca doi copii, Franklin Jr. care se naste la patru ani dupa Eileen si Eugene cu opt ani mai tanar decat sora sa Eileen.

(”Not of This World-The Life and Teaching of Fr. Serafim Rose Pathfinder to the Heart of Anciant Christianity”, by Monk Damascene Christensen, Fr. Serafim Rose Foundation 1993, Forestville,California p. 3).

Ca elev, atât în cadrul studiilor primare şi medii cât şi mai târziu, a dovedit o seriozitate excepţională, impresionându-şi deopotrivă colegii şi profesorii. Era deosebit de talentat în matematică, dar şi în filosofie şi limbi străine, în biologie şi alte domenii. Era un foarte bun sportiv, deşi a evitat intrarea în viaţa sportivă de performanţă, fiind atras prea mult de studiu pentru a merge pe altă cale.

În 1952 Serafim Rose s-a specializat în filosofie, la Pomona, dovedind aceleaşi capacităţi extraordinare ca şi în trecut. Sub influenţa lui Alan Watts tânărul Serafim Rose se iniţiază în zen-budism. Americanizarea şi vulgarizarea acestei concepţii de viaţă de către Alan Watts îi trezeşte dispreţul, fiind în contradicţie cu spiritul său ştiinţific plin de responsabilitate. Învăţatul chinez Gi-ming Shien, taoist, cel mai mare sinolog din SUA din acea vreme, îl va îndruma pe căile cunoaşterii limbii şi dialectelor chinezeşti, ca şi a spiritualităţii chinezeşti tradiţionale adevărate.

Mai târziu va evidenţia în conferinţele sale legăturile aproape de necrezut între vechea spiritualitate chinezească şi Ortodoxie.

Între timp, şi sub influenţa lui Gi-ming Shien, Serafim Rose va ajunge să cunoască şi să respecte, ba chiar să iubească, un nou gânditor, René Guénon. „René Guénon este cel care m-a învăţat să caut şi să iubesc Adevărul, mai presus de orice şi să nu mă mulţumesc cu altceva” va declara mai târziu Serafim Rose. Într-adevăr, René Guénon a arătat în mod clar felul în care relativizarea adevărului duce la distrugerea vechilor tradiţii spirituale şi, prin aceasta, la distrugerea societăţii şi a omului ca persoană.

Lipsa unei tradiţii autentice, vii, care să dea sens existenţei, filosofia lui Nietzsche, generaţia beat, practicile zen şi yoga l-au condus treptat pe S. Rose, după cum avea s-o mărturisescă el însuşi, la marginea prăbuşirii. A trecut prin diferite experimente şi experienţe pe care le-a considerat cumplite, de la beţie la droguri, promiscuitate, homosexualitate. În această perioadă căuta cu disperare Adevărul, nu un adevăr oarecare, ci Adevărul absolut.

Părintele Damaschin, care l-a cunoscut pe Serafim Rose, notează:

“În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de apoi ca un iad viu. A simţit că nu se potriveşte în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înţeles. Era ca şi când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simţea că nu e nimic acolo care să-l cuprindă – nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol… A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace (deşi se pretindea ateu). Odată, pe când era beat, a înălţat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-l pe Dumnezeu şi provocându-l să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut şti, în mod empiric, că Dumnezeu există – şi să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel puţin ar simţi, pentru o clipă plină de fericire atingerea lui Dumnezeu şi ar şti cu siguranţă că El putea fi ajuns.“

Despre această perioadă cumplită şi plină de păcat din viaţa sa însuşi Serafim Rose avea să spună: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”

Uimitor, dar chiar din adâncul păcatului a răsărit şi izbăvirea. Unul dintre puţinii companioni ai tânărului pustiit de căutare, ştiind interesul arzător al acestuia pentru vechile tradiţii, i-a oferit prilejul să cunoască altă tradiţie străveche (chiar învechită după mulţi) Ortodoxia.

Serafim Rose mărturisea “Când am vizitat o biserică ortodoxă, a fost doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit.“

În mod firesc, acelaşi sentiment l-a simţit şi tânărul Rafail Noica, fiul filosofului român Constantin Noica, atunci când a venit, după o viaţă de căutare a Adevărului în anglicanism şi alte culte apusene: “Ortodoxia este însăşi firea omului”.

Treptat, apropiindu-se de Ortodoxie – din care la început nu înţelegea mai nimic, slujbele fiind în rusă, limbă necunoscută pe atunci lui Serafim Rose – tânărul american a realizat o idee nouă:

“Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de către minte, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită de către inimă. Şi astfel l-am întâlnit pe Hristos.“

S-au întâlnit, Serafim Rose şi Iisus Hristos, pentru a nu se mai despărţi niciodată. În mod neaşteptat pentru toată lumea, tânărul genial şi boem, tipic în comportare pentru generaţia beat, devine un adevărat model de credinţă ortodoxă. Se va boteza în această religie, murind pentru lume şi pentru păcate, implicându-se cu toată râvna în viaţa Ortodoxiei americane. Are bucuria să cunoască pe Sfântul Ioan Maximovici şi alţi trăitori americani. Iar în 1970 este tuns în monahism.

Dat fiind trecutul lui, primirea sa în Ortodoxie s-a făcut treptat, cu prudenţă. De multe ori tineri – şi nu doar tineri – americani au fost atraşi de frumuseţea Ortodoxiei, dar fără a-i putea suporta rigorile. Ortodoxia nu pune însă preţ pe prozelitism, ci pe convertirea interioară, adevărată, pe metanoia. Iar Serafim Rose s-a dovedit un asemenea convertit.

Lucrarea pe care a dus-o la Sfânta Mânăstire Platina, din Munţii Stâncoşi, este exemplară. În condiţii de o rară asprime, autoimpuse, Serafim Rose, părintele Herman Podmoşenski şi alţi câţiva ortodocşi americani au creat din nimic o mânăstire tipică, asemănătoare celor din primele veacuri. Un generator asigură curent electric pentru tiparniţă. Nu există telefon, fie el fix ori mobil, nu există radio ori televizor sau altceva de acest fel. Chiliile sunt de mici dimensiuni, sărăcăcios mobilate. Destinaţia lor este destul de strictă: Pravila (rugăciunea), studiul şi, puţinele ore de somn. În rest activitatea se desfăşoară la muncă în cadrul mânăstirii sau la slujbă, în biserică. Carnea este interzisă total, peştele fiind singura dezlegare. Iluminatul este asigurat cu lămpi cu petrol, candele, lumânări.

Oricât de dur ar părea acest regim el s-a dovedit a fi vindecător de suflete. Nu doar Serafim Rose, părinţii Damaschin şi Alexie Young şi alţii cunoscuţi au găsit acolo via legătură cu Dumnezeu, ci şi liderul grupului Nirvana, după sinuciderea prietenului său, un inginer de sistem devenit milionar şi alţii asemenea. Aceştia, lăsând toate ale lumii, s-au retras în liniştea muntelui, spre a lupta cu patimile şi păcatul şi a se uni cu Dumnezeu.

Călăuza şi lumina acestei mânăstiri a fost, dintre cei vii, Serafim Rose. Lucrarea sa a răsunat nu doar în SUA, ci şi în Europa, din Marea Brianie în România şi Grecia, ba chiar şi în Rusia şi alte părţi ale lumii.

Geniul lui Serafim Rose, curăţat de slăbiciunea păcatului, s-a manifestat mai puternic şi mai luminos. Nenumăratele scrisori din această perioadă, conferinţele, articolele şi cărţile scrise dovedesc pe deplin acest lucru. El s-a arătat un teolog desăvârşit, unul din marii mărturisitori ai Ortodoxiei.

Purpose Driven Life (Viata Condusa de Scopuri) de Rick Warren

O carte care cu siguranta, ca si crestin, te va influenta intr-un mod cat se poate de pozitiv. Dumnezeu are un scop cu viata fiecaruia din noi, insa de multe ori noi nu-l intelegem de aceea nici nu-l urmam. Rick Warren incearca in aceasta carte sa redea principiile biblice dupa care poti intelege care este drumul pe care Domnul Isus l-a pregatit pt tine. ,,Cauta si vei gasi . . .” Download-eaza gratuit aceasta carte aici:

purpose-driven-life-rick-warren1

Evanghelii gnostice

Atunci cand vrei sa distrugi ceva trebuie sa te concentrezi asupra stalpului de sustinere a acelui ceva. In decursul istoriei multe erezii au aparut in aceasta lume, cautand sa loveasca in credinta crestinilor devotati lui Hristos. Atentie ! Am spus in credinta crestinilor devotati lui Hristos. Una dintre cele mai puternice lovituri a fost ,,evangheliile gnostice” care au lovit chiar in persoana Domnului Isus Hristos. Aceste scrieri profane au stat la baza multor carti de mare succes, dintre care care enumar: Codul lui DaVinci ; Sfantul Graal ; Opus Dei si altele. 

Pt anumite persoane Evanghelia lui Toma este tulburatoare, insa pt cei care sunt statornici in credinta nimic nu-i poate descuraja. Descarca aceasta carte, citeste-o si incearca sa intelegi modul in care intunericul incearca sa acopere lumina si apoi lupta impotriva lui.

evanghelia-dupa-toma-po-xxx1

Falsa crestinatate de azi

Asculta melodia ,,Dumnezeu”  cantata de Vama Veche si spune-ti parerea. In ziua de azi multi se socotesc crestini, urmasi ai lui Hristos, sub diferitele partide cultice ale aceste religii. Cam 50 % din populatia lumii se declara crestina. Popoare intregi isi iau titulatura de ,,natiuni crestine” cu o ,,traditie si istorie crestina”. Insa cat de departe sunt cei mai multi dintre acestia atunci cand vine vorba de acceptarea si trairea dupa modelul Aceluia care a instituit aceasta religie, Iisus Hristos, caruia culmea, cei mai multi ii spun ,,Domn”, dar care il reneaga prin viata lor pagana.

,,Dumnezeu ne-a lasat, ne-a lasat sa ne facem de cap …” spun cei de la Vama. Razboaie, materialism, erotism si multe altele, nu sunt actele lui Dumnezeu, ci efectul vizibil a ceea ce inseamna ca lumea, in cea mai mare parte a ei traieste fara Dumnezeu, iar EL nu se mai implica in vietile acelora care L-au respins.

Desoperirea lui Dumnezeu in inima omului

Aceasta carte este scrisa de parintele Serafim Rose, slujitor in Biserica Crestin Ortodoxa pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Ieromonahul Sertafim Rose, considerat de multi ,,parinte contemporan al Bisericii” , in aceasta carte abordeaza subiectul ,,revelatiei divine” din interiorul omului, intr-un mod caracteristic bisericii rasaritene, adica mistic si profund filozofic. Descarca aceasta carte cu un click: serafim-rose-descoperirea-lui-dumnezeu-in-inima-omului

Spiritualitate in Evul Mediu

Aceasta carte scrisa de Andre Vauchez, te ajuta sa intelegi modul in care a evoluat crestinismul in perioada Evului Mediu, si care sunt inca influentele in perioada post-modernista. Asa ca nu-ti ramane decat sa descarci gratuit aceasta carte si sa o citesti.

 andre-vauchez-spiritualitatea-evului-mediu

Manual Biblic de Henry Halley

henry-h-halley-manualul-biblic

O carte buna pentru studiu personal, in care gasesti informatii interesante. Te ajuta in studiul Bibliei.

Un cantec pentru compozitor

Mai jos este un videoclip al formatie de muzica crestina ,,This Hope”. Acest cantec este dedicat compozitorului roman de imnuri crestine, Nicolae Moldoveanu. El a slujit Domnului Hristos, compunand cele mai multe din cantecele lui in inchisoarea comunista, fara sa aiba la indemana foaie sau creion.